Google+ Followers

Wednesday, August 1, 2007

Pleosc

Am plâns. Nu ştiu câţi au plâns dar eu sigur am. Uneori îl iau cu mine şi îi arăt lumea din ochii mei, care se durgăleşte prin mine şi în faţa mea, neclar, aşa cum se vede imaginea reflectată într’un lac pe care s’au trasat cercuri concentrice. L’am numit Pleosc din cauză că are darul de a lăsa urme ude, calde şi aromate când te atinge. Am observat într’o "bună zi", nu ştiu pe unde era "mama zi" în momentul acela dar e mai bine aşa căci altfel poate nu observam, că Pleosc are culori diferite; mi’a stat mintea’n loc când am văzut asta, credeam că i s-a întamplat ceva; câteodată aşa de repede şi le schimbă încât nici nu mai ştiu ce culoare avea la început sau ce culoare are acum, ca şi cum te’ai uita printr’un strop într’o lume exterioară pictată de Dali cu mâna lui Da Vinci. În schimb Pleosc îşi păstrează aroma de fiecare dată…măcar atât. Are aroma primăverii; e ca atunci când visezi într’o noapte geroasă de iarnă că eşti învelit într’un material de primăvară de prima mână…mmmm parcă îi şi simt aroma cum se rostogoleşte pe obrajii arşi de soarele fericirii şi cum fiecare por gustă cu nesaţ esenţa mea personală transfigurată; şi apropo’ este secretă, ludică şi extreme de pasională.

În general e destul de liniştit, stă cuibărit în sinea lui, îşi găseşte tot felul de unghere pe care să le exploreze, să le tapiţeze cu pulbere de quartz negru şi uneori, destul de rar cu jad. Pleosc, uneori, se mai şi pierde, aşa e de prins în ceea ce meştereşte, şi îl simt cum panicat, prins în corzi…nu ştiu de ce am spus corzi când eu personal am doar un cord, îmi zgâlţâie pieptul şi năduşind priveşte prin ochii mei lumea, revărsându’mi în priviri substanţa alchimică prelucrată la nesfârşit din eon.

Sunt momente în care am nevoie să mă asculte iar el e de negăsit, nu dă nici un semn că m’ar auzi chemându’l şi atunci intru după el să îl caut, iar el mă ciufuleşte de fericire, mă învăluie, îmi sărută ochii şi obrajii, îmi ia sufletul în palmă şi îmi desenează în şoaptă o lume fantasmatică încât simt fiecare atingere pe care am trăit’o, o simt în piept, în gât, în gură.

Atunci îl las să se joace cu lobul urechii până o colorează cum vrea el.

Am plâns. Îl cheamă Pleosc şi uneori ne amestecăm unul cu altul.

Saturday, July 7, 2007

7 zile

Te hranesti cu aer, cu visul ce transpare din fiecare, privesti prin mine, prin noi..prin tine….dincolo de ce vad eu…si traiesti. Ti’ai agatat sufletul de coasta si’ti joci in reluare actul, ai devenit un mechanism, un retroproiector cu plasma, ultramodern cu aceiasi inovatie. Te decantezi in absolut prin fiecare strop al respiratiei si noi privim aceeasi pelicula, cu alte culori, probabil mult mai pale si nu la fel de transparente; privim pe rand pelicula din viata pe care’ai scris simpatic notite despre toate si ma intreb: pe unde esti? Ai mers caci n’ai m’ai fost si vrei sa vezi cum e?

In 7 zile s’a creat pamantul si tu inca n’ai mancat nimic.

Calatoria a'nceput.

A plecat bunicul.

Monday, June 25, 2007

Interuniversus

Călătoream şi ieri prin spaţiile dintre voi şi noi cu gura plină de căpşuni. Erau atât de zemoase şi aromate că îmi lăsa gura apă, deşi nu mai avea unde se scurge; ma intalneam cu tot felul de fiinte prin aceste locuri, care se strecurau din noi; si din voi de fapt. Imi placea foarte mult exuberanta unora si simteam ca fac parte din mine, cu toate gandurile care le brazdau simtirea, precum o grebla isi lasa dintii in nisip. Bine ...si atmosfera si spatiul sunt de’a dreptul pur si simplu senzoriale, o lume fantastica isi deschide poarta si ne inglobeaza, colorand fiecare simt in albastrul zenit, verde brotacel sau floare de portocal copt. Ma plimbam cu gura plina de capsiuni, imi cautam cubul de zahar maro, stiam ca e in buzunar pe undeva, cand mi’a intrat o coarda in gura. Vroia senzatia ce ti’o ofera o capsuna pistruiata, iar mie intotdeauna imi raman ceva pistrui pe limba iar acum ai ramas si tu...Universul interior se schimba la fiecare clipire, dar mireasma noastra ramane, hranind cu pofta plamanii olfactivi, dependenti de alura psiho-energo-sexuala a complemetului, plimbandu-ne in visul nostru senzorial cu mantaua sufletului falfaind, rasfatata in atingeri iminente.

- Auzi, dar cordul nu este cumva perechea corzii?!

- Stiam ca fetele poarta cordelute.

- Sau coarda este perechea siretului...nu mai stiu.

Le’am impartit, eu le culegeam, ea le presa, zeama se prelingea printre degete, era un terci sub talpa, cu zahar de trestie, si le mancam cu aceeasi gura. Dupa ce ne’am imbuibat gura cu capsiuni, mi’am pus ochelarii de soare si ne’am plimbat creanga. La glezna ierbii am intalnit un pictor ce picta din suflet. Şi avea de unde, har domnului, erau multe in jurul lui, de nuanţe diferite, oferindu’si materia sa impregneze lumea, multimea, femeia. Picta cu degetele. Din tine a pictat un vis, după ce m’am dat de trei ori peste cap ca sa certific ca sunt eu. Am luat pânza, căci era chiar visul meu, i’am mulţumit si mi’am luat inorogul ce râdea năuc, cu gura pana la urechi, uitându’se la mine cum o indesam sub camasa. Mi’am si notat dupa ureche norocul ce a dat peste mine, nu numai ca mi’am vazut visul cu ochii, ca l’am atins chiar, si l’am luat cu mine, l’am furat. Oare chiar mi’am furat visul prin nerabdarea cu care am revarsat dorinta în pocalul care’mi absorbea setea? Trebuia sa’l fi privit in ochi, in amandoi ochii si sa’i spun :

- Uita’te in ochii mei. Asta sunt eu. Impreuna putem face un colaj si sa desenam pe astfalt ce am visat asta noapte, sa strigam cat ne tine gura Dublu keeeeems...

O dată când m’am uitat prin ochii lui în oglindă m’am trezit colindand lumea cu eul meu in alta forma. Cred ca era din cauza ploii cu care coboram din cand in cand. Posibil sa fie de data trecuta cand m’am suit in busuioc sau cand aruncam cu frunze de rozmarin in multime. Lasam inorogul sa se ascunda in imensitatea acestui spatiu, ne jucam si’l cautam in fiecare dintre voi. Cand am trecut pe langa data trecuta mi’am prins coarda’ntre forma cuvintelor rostite si m’am oprit. Era aici, am pipait cu privirea imprejur, am sorbit siropul din apa in care fusese amestecat si am scos limba. Daca era aici stiam ca nu va rezista enormei tentatii, nu se va putea abtine si va reactiona.

- Considera ca ti’am scos limba, nu m’am putut abtine sa nu iti spun Mă bucur că n’ai încetat să mă cauţi, credeam că mă strigai cu foşnetul copacilor ce îmi purtau numele prin schimbul de frunze ce’l practicau între ei şi noi şi eu nu auzeam din cauză că eram cu gura plină iar tu vei trece căutând în alţii reflexia propriilor tăi ochi. Azi nu ţi’a trecut.

- Începe tu, că vin şi eu.

Vaznesitul soimanei

Era 5.03 a.m. şi culegeam câteva fire de raze cristalizate din care mai tarziu aveam să împletesc hamacul pe care vom pluti prin imaginile ce le’am pictat ieri. Nu mai aveam mult de împletit, însă mai erau pânze goale ce aşteptau atingerea noastra. M’am cuibarit la loc pe cearsaf, ţi’am adiat mugurii, ţi’am atins pleoapele în timp ce’ţi absorbeam răsuflarea. Un vârtej aromat a înflorit între noi, ce cristaliza razele lumii, preluând o parte infimă din luminiscenţa ce se revărsa din tine când te trezeai, pentru a amplifica răsăritul. Ne aşteptau.

Terasa.

Am scurs cafeaua în scoici şi am ieşit pe terasă. Floarea dimineţii tocmai se deschise şi am aşezat cafeaua împreună cu miezul de stea pe ea. Simţeam oceanul cum se infiltra în nări in timp ce inmuiam linistit miezul in cafea. Priveam urma caldă, impregnată în aşternut, din care se strecura gustul somnului matinal.

Când ai păşit pe terasă, briza ţi’a umflat capotul din petale de mac, ai strâns puţin din pleoape şi ai privit în zare; părul tău ciufulit dădea de furcă razelor ce se pierdeau în el. Timpul tocmai se încadrase într’o ramă neagră semimată, pe care aveam să o atârn deseară de colţul unei Luni.

Limpeai cafeaua cu limba mea, conversând tactil prin zenit, împărtăşind dorinţele între noi.

- Bună dimineaţa, şturlubaticul meu!.

- Neaţa, splendidă minune întortocheată.

- Mmm...vom umple azi clepsidra...

- Vom încălzi un pic oceanul, haide...vom zburda azi prin nisip.

Plaja.

Plaja şuşotea, şoptea, ne aştepta să o mângâiem cu tălpile noastre şi să intrăm în apă. Vroia să fie atinsă, să fie simţită....iar noi o iubeam si o simţeam cum pulsa sub mângâierea tălpilor desenand urmele trecerii noastre. Sufletele ni se jucau în nisip, în timp ce noi plămădeam increatul; coloram gândul. Ne scurgeam unul în altul în perindări, variam în colţurile globului, ne completam în suflare.

Oceanul în care ne bălăceam purta pe creastă acel sedum ce îl trăiam, adăpând copacii ce hrăneau himerele bipede încastrate în piedestale predatate. Şi înverzeau cu frunzele de mirt ce au crescut din pieptul lor de zale.

- Hai să ne întindem un timp. Uite...acolo, la umbra.

Ne’am tolănit în hamac. Am adunat umbra ce plana din laur, am îndesat-o sub cap şi’am colindat în visare.

Dupamiază ne’am îndreptat înspre bungalow’ul pe care l’am imaginat de atâtea ori; după ce am intrat ne’am întins pe jos, în formă de T.

Era santal încins în aer şi presărate boabe de piper pe jos. Erau coapte, calde şi le simţeai gustul cu pielea. Când te întorceai pe o parte simţeai cum se desprindeau de tine. În fundal se auzea muzica universului şi câteva acorduri dintr’o opera hindusă. Dintr’un vas de piele, cu ulei de migdal, îţi luai o frunză de mentă şi o presai pe limbă. De sus se prelingeau, pe trupurile noastre de acaju, stropi de salvie. Ne îmbăiam în baiţ si ne contemplam privirile ce fuzionau lasciv. Era o nebunie curată.

- Mmm...îţi simt aroma cu menta şi migdal.

Luntrea..

În luntrea împinsă peste val, ne retrăgeam spre înnoptare. Cerul se nopta lejer, primid în el doi licurici. Am pregătit în vasul palid de coral usor scobit, cocos dizolvat în lapte. Sorbeam din el cu înghiţituri domoale, îmbibându’mi gura cu saliva ta.

- Îţi desfătat buricul heleşteu, mă însăilez prin degetele tălpii tale să’ţi sprijin mersul spre zenit, mă durgălesc în curba şoldului tău, să nu trecem spre nadir şi am să te’nvelesc cu mine toată s’alunecăm în asfinţit.

- Vreau să mă ţii în braţe.

- Deseară lumea va dormi.

Priculici de mai

Printre razele tuturor Lunilor ne strângem visele în coşuri. În cele de trestie ce le fac fecioarele de zmei, pe care de atâtea ori ziceai că nu le-ai întâlnit.

- Ielele ?

- Sunt fetele cu degete fragede !

- De la fragute...cred.

Mie unul îmi place să culeg vise. Mai stam prin ramuri, mai plin valuri până ne umpleam coşurile. Data trecută când a trecut aureola boreala am cules o fărâmă de vis şi mă uitam cum se încolăcea în ea.

Erau doi ochi prin care mai priveau doi, ca şi cum s-ar fi regăsit şi-şi împărtăşeau vederile. Puteai să auzi atât de bine magnetismul lor, încât aveai impresia că buzele tale sunt cele glazurate în ciocolată. Mi-am pus degetele pe buze să verific şi aproape că am simţit.

- Ciudat, mi-am zis.

Percepeai culoarea şi gustul fiecărui strop prelins prin tremuratul lor. Mmm, aducea uşor cu floarea de mac, cu petala foarte puţin aspră. Lagunele erau uşor pierdute printre stele, dar nu conta căci se pierdeau în ei. Liniştea se aşternea în el, era un cosmos prins, labil şi-al ei. Şi se mişcau într-una pe străduţe, sădind prin pietre sentimente mute, valsau în de-mi-sol cu sufletele prinse, privind împreună cum o privea cum îl privea. Se putea observa luntrea, cum plutea pe apa foarte calmă, un picior peste margine cu degetul mare descria timpul iar ea drăgălea cu palma pieptul la care şi-a găsit tihna.

Apoi m-am gândit la tine. Dacă erai si tu aici să fi trăit împreună, of....cum te voi face să înţelegi ce au?

- În viaţă îţi trăieşti visul.

- Hai să nu le mai impregnăm în viaţă!

- Nu ar mai exista acel sentiment de deja-vu...

- Fără noi, ar mai visa lumea în viaţă?

Într-o seară de mai am văzut un vis ce a plecat în viaţă...acuma rătăceşte. Saltă prin mansarde nisipoase, clădeşte din nisipul scurs castele picurate cum făceam pe plajă în reflux. O va găsi.

- Va ştii atunci cum o trăiesc?

- Aş vrea te rog o ciocolată caldă cu vanilie şi nard. Îmi place să o simt cu gândul, să o gust în palme, să o adulmece nodul.

- Poftiţi vă rog, comanda vă este servită:

„Aş vrea să-mi flutur visul într-al tău, să ling căpşunile cu zahăr împistrite, să-ţi gust privirea strecurată-n mine, să vezi cum îmi e copt sufletul meu.”

Wednesday, June 20, 2007

Lightoss

Intr-o noapte m-am trezit în lumea reală. Fizic arătam de aceiaşi vârstă. Ştii? Şi nici nu mai simteam cu ochii visătorului, ci era o senzaţie stranie. În orice caz era un fel de vară, în cel mai rău caz era un anotimp.
Atunci am vazut ca in partea intermediară dintre cer şi pământ exista un trib si era plin ochi de Cap’n’ori, nimeni nu ştie de ce li se spune aşa, nici măcar ei. Nu aşa au ales ei si nu erau niste zei ca sa stea cocotati acolo, ci inimile le erau asa de usoare incat se înalţau fără nici un efort, ca nişte baloane de săpun. Aveau un fel anume de a fi. Ochii le erau mari şi atât de blânzi încât linişteau pădurea doar privind cu coada ochiului. Veneau cu ploaia... sau ploaia venea cu ei, depinde cine castiga la „hartie, foarfeca, piatra”.
- Sssst! Auzi?Ploua.
Am stat gol in ploaie si am absorbit ploaia. Îmi place să privesc în sus când plouă, nu simti uneori o anume mangaiere? Mmmm, dulce...lichida fericire.
Ne’am asezat fiecare sub o stea, la cafea si ascultam adierea gandurilor prin clopotul ploii. Te cuprinde un sentiment al naibii de plăcut să inspiri aroma lemnului şi-a cărămizilor ude în timp ce bei gura de cafea aburindă şi asculţi.
- Ai simtit? O parte din glob a saltat un pic.
- Poate că de aceea sunt cutremure.
- Nu, Pământul îşi tremură scoarţa...îl gâdilăm cu tălpile.
- Padurea intelege.
In fiecare lume exista o lume in care se naste o lume. Citeste’n dansul ce l’am purtat prin cetate sub cheia de bolta.
- Unde mergem?
- Asculta cu sufletul si vei intelege.
- Şi în aiureala asta ce este?
- Iubire.
- Si de unde vine?
- Vine din vis care nu e chiar real, sau este real dar nu e chiar acolo.
Din panza in care s’a tors visul precedent cineva a cerut o bucata de esenta de viata. Era o mogaldeata de om, nu credeai ca e genul care sa isi permita asa ceva, insa avea un anume fel de a fii. Daca te uitai mai bine, dinspre stanga, puteai vedea ca o data era intr’un mare fel. Desi acum arata nime’n drum si plin de parf, totusi ochii ii scaparau blandete. Irisul ii fixa ceva aiurea in zare.
Nimeni se scutură de praful cărămiziu şi printr’o mişcare adanc necugetata se avântă în aiureala pe care o ceruse.

Saturday, May 26, 2007

Prin trestie

Auzi?...Daca iti zic nu o să mă crezi! Sti aseară, după ce am plecat de pe bancă si ti-am zis ca nu iti spun unde merg. Na, am fost! Aşa mi-a venit mie o pofta să mănânc pepene. Si azi noapte era atat de aromat totul în pădurea de salcâm şi nard, incat am infasurat miasma ca pe o vata pe bat si ti’am dat’o tie. Stelele erau toate adunate intr-un loc şi luna in partea cealalta uitandu-se nătâng la mine. M’am uitat si eu la ea cum se uita la mine cum ma uitam la ea. Mergeam, călcându-mi tălpile cu iarba grasa de un verde crud de îmi venea să o gust si am luat o gura; avea gust de ghimbir si nucsoara.. Unii am vazut că işi calcă pe suflet dar eu prefer să-mi calc pe tălpi. Cum treceam prin noapte simteam bezna ce se lega de umbra mea şi o droaie de fluturi provensali au trecut fâlfâind, de parcă au ieşit din capul tuturor oamenilor şi au venit la mine…ca la pensiune. Mi-au amintit de gesturile glazurate cu care nimfele pregăteau crisalidele, asa cum ma pregateai si tu sa te traiesc cu toate senzatiile. Totul era atat de magnific incat nu am mai simtit nimic si am tors ca o pisica. O broasca levita la cativa pasi de o salcie, vroia sa intre in armonie cu natura sau poate doar vroia sa ia legatura cu ingerul lui, nu stiu. Oricum, cand m’a vazut cu gura plina si ochii mari s’a stricat de ras. Tocmai indesasem un miez de pepene glazurat si ma gandeam ce nostim arata cu vascul printre frunze...si atarna pe’o roata de trasura ca un felinar. Mai stii?
-Ce vrei?! Sunt uimit de minunea din fata mea!
- Unde? In fata ta e spatiul dintre mine si tine...
- Sti ce inseamna cand atarni sub vasc?
- Da...imi traiesc visul.
- ....
-Ce?
- Vroiam doar sa auzi linistea priviri mele.
Mi’am rezervat un bilet la steaua ce a gonit deasupra noastra, s-a oprit taman in clepsidra ce o purtam sub buzunarul stang de la piept.Auzeam prea bine glasul soimanei, desi eram cu gura plina de hapsan ce eram. Nu ma satur de nectarul mugurilor tai infloriti. Ceasornicarele se auzeau prin buzunarele celeste. Se apropiau in soapta sa isi adune timpul pe care il investeam visand.
-Cat timp avem?
-Tot timpul din lume, ai uitat?....Nu ne grabim!....Ne impiedicam.
- Vreau sa te invat.
- Sunt aici. Deseneaza mai departe.

Nota bene : " Sa nu faci niciodata ca lucrurile neasemenea sa ajunga asemenea"!

Licenţa Creative Commons
prin trestie de Puidezmeu este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire 3.0 Ne-adaptată .

Wednesday, May 23, 2007

Fotografie de grup

Cafeneaua. Îmbarcă'te spre visul tău, când eşti din nou tu şi ceaşca de ceai condimentat.


Îmi privesc viaţa din vis.



Trecem din vis in viata. Eu am trecut la vis.

Sunday, May 20, 2007

Pupets, where R the pupets


puppet theater....such a fantastic world it can be. If you think about what you need to tell or create a story... everything at hand can be used to underline something. World today don't think can appreciate this line of art. People need to learn to degrow as they are too often pushed to mature faster, because of the society that needs you, needs us.....yes...does it really need a bunch of empty bottles without any fantasies? Look at the stories that are played now....can you see a recent one? most of them are written by our ancestors......oh well....

Anselmoooo


Anselmo!!!!
Is everywhere....everyone wants to be him...and he wants to be me or you...but, i know a story where Anselmo was not everyone, nor you and me...Anselmo was the I that I never were without my fears and tears.
I asked Anselmo once: how do you love her....oh i feel her with my thoughts, taste her in my palms and see her in my heart.... Then he asks me why am I in love : Because, inside, she's part of me, i'm part of her.